În valea Timocului, sub cerul trist și greu, trăiește-un neam ce încă poartă graiul lui mereu. Sărac în ce-i al lumii, dar bogat în inimi vii, păstrează limba română ca pe-un dar din veșnicii. Libertate, libertate, strigă dorul lor tăcut, într-o lume ce apasă și nu vrea să dea salut. Dar în suflet e o flacără ce n-a ars și n-a căzut — căci românul din Timoc mereu se naște din trecut. Pe drumuri de pământ, sub ani de grea-ncercare, câte lacrimi au căzut în plânsul lor amar de soare… Dar lupta nu se stinge, nici dorul nu apune, căci sângele ce curge poartă rădăcini străbune. Și când copiii-ntreabă: „Mamă, cine suntem noi?” Răspunsul vine simplu, curat ca vântul de prin văi: „Suntem cei ce n-au uitat să-și țină fruntea sus, să-nvețe limba română, chiar dacă drumul e îngust.” Libertate, libertate, strigă dorul lor tăcut, într-o lume ce apasă și nu vrea să dea salut. Dar în suflet e o flacără ce n-a ars și n-a căzut — căci românul din Timoc mereu se naște din trecut. Și chiar de-s multe lupte, și drumul e amar, ei merg cu fruntea dreaptă, cu sufletul de ar. Căci plânsul trece, anii trec, dar neamul nu dispare, povestea lor rămâne — un cântec fără moarte.
