[Strofa 1] Am obosit să spun că sunt bine, Când numai eu știu ce port în mine. Am obosit să tac și să zâmbesc, Când uneori nici eu nu mă-nțeleg. Am obosit de vorbe fără rost, De oameni care uită cine-au fost. De adevăr ascuns după minciuni, De promisiuni ce mor până sunt spuse. [Pre-refren] Și câteodată-aș vrea să mă opresc, Să nu mai lupt, să nu mai dovedesc. Dar undeva, în suflet, încă știu: Cât timp respir, înseamnă că sunt viu. [Refren] Am obosit... dar încă merg, Chiar dacă drumul pare fără capăt. Am obosit... dar nu mă pierd, Mai am în mine-un vis ce nu s-a stins. Am obosit să fiu mereu puternic, Să spun „e bine”, când mă doare tot. Dar dacă viața m-a-ngenuncheat de-o mie de ori, De-o mie și una mă ridic din nou. [Strofa 2] Am obosit de ură și războaie, De-atâta rău ce peste oameni cade. De cei ce strigă fără să asculte, De adevăruri cumpărate și vândute. Am obosit să fiu mereu de vină, Să caut pace unde nu-i lumină. Să dau din mine până nu mai am, Și-apoi să mă întreb: „Dar eu... unde eram?” [Pre-refren] Mi-e dor de mine, cel de altădată, Ce credea că lumea poate fi schimbată. Poate n-am pierdut acel copil — Poate doar e obosit... și stă puțin. [Refren] Am obosit... dar încă merg, Chiar dacă drumul pare fără capăt. Am obosit... dar nu mă pierd, Mai am în mine-un vis ce nu s-a stins. Am obosit să fiu mereu puternic, Să spun „e bine”, când mă doare tot. Dar dacă viața m-a-ngenuncheat de-o mie de ori, De-o mie și una mă ridic din nou. [Bridge — тихо, почти разговором] Nu vreau să fiu erou. Nu vreau să demonstrez nimic. Vreau doar să pot veni acasă Și să simt că sunt... acasă. Să-mi văd familia lângă mine, Să știu că n-am trăit degeaba. Și poate fericirea nu-i departe... Poate era aici, Dar eu alergam prea tare ca s-o văd. [Final — с постепенным подъёмом] Da... am obosit. Și poate mâine voi obosi din nou. Dar nu renunț. Mai am oameni pentru care mă întorc. Mai am vise pentru care mă ridic. Mai am drumuri pe care vreau să merg. Am obosit... dar n-am terminat. Am obosit... dar sunt încă aici. Și merg înainte.
