[Sung entirely in Romanian. Natural Romanian pronunciation; all narrative lines sung, never spoken.] Noaptea-i limpede, senină, încununată de stele, cerul neted și albastru, ca un văl străveziu. O femeie! Sau e oare o silfidă albă, singură, ce prin razele de lună rătăcește tainic, poate? Albă-i rochia, iar părul cade liber pe-al ei spate. Rupe, una câte una, petalele florilor din mână. Sunt iluziile de-altădată, amintiri ce te înșală, umbre-ale fericirii duse… Cel iubit te-a dat uitării. Ah, plângi, sărmană Elvira! Tristă iubită părăsită! Petalele-acelor flori pe care, absentă, le rupi, smulse toate și-ofilite, sărmane flori ale inimii! Ce-mi folosesc liniștea și blândețea ta, noapte calmă, lună singuratică, dacă nu-mblânziți a sorții cruzime, nici speranță de noroc nu-mi dați? Ce-mi folosesc grația și frumusețea, iubirea cum n-a mai iubit nicio femeie, dacă focul ce-mi devoră sufletul cel iubit nici nu-l cunoaște? Ah, plângi, sărmană Elvira! Tristă iubită părăsită! Sărmane flori ale inimii! Sărmane flori ale inimii!
