Se-aşează pescăruşii să mănânce resturile noastre pe plaja pe care nu am apucat să ne iubim. Mai trece câte un alergător şi îi împrăştie, dar ei se întorc să nu lase nimic în urma noastră. Şi eu te-am îndepărtat pentru că tu m-ai azvârlit în toate cotloanele vieţii tale cerându-mi să văd, să fac curat, să adun. Nu ştiu cum se poate numi nevoia aceasta a mea... de tine, de mine prin tine, de mine... de după tine. Nu este dor. Rotindu-mă pe după tine – chiar după ce m-ai lăsat să izvorăsc dinlăuntrul tău, în cercuri mari rotindu-mă, până ce m-ai îndepărtat cu raza ta la infinit, rotindu-mă, zic, am ameţit. Ar fi trebuit să tac. Şi mai mult să tac. Să-ţi arăt cât de mult te iubesc şi să plec, Să rămână în urma mea misterul seminţelor nerodite. Spune-mi către ce poartă vrei să te-ndrepţi ca eu să mă-ndrept de spate şi să-mi răstignesc trupul.
