Septembrie 13

Ziceam că-mi era dor cândva de palma ta pe fruntea-mi răzvrătită. Ce rost avea să dorm, să risipesc minunea vieţii pe care-o inspiram precum un câine adulmecând oameni şi rosturi… o bucurie singuratică, gândesc acum în memoria ochiului zărind nevoia ta de somnul meu - timpul celorlalte treburi de mamă, tristeţea ta refuzând să zâmbească pocelilor de cuvinte ce nu-mi sunau bine. De-aceea le schimbam, să ştii, şi-acum le caut sunetele potrivite. Era o vreme când dor mi-era chiar şi de cearta din privirea-ţi grea lun-gin-du-se, aşa simţeam, chiar dincolo de mine ştiutele privirii tale mult mai târziu le-am înţeles o vreme, da, când dorul exista. Mai simplu să-nchizi golul sub un dor să îl întorci pe dos, să îl faci rod da, suportabil mai uşor, un dor din viitor plutind ca pluta peste marea pe care nu am apucat să ţi-o arăt nu ştiu de unde ştiu că marea te-ar fi prins de mână, subraţul ţi-ar fi uşurat, în sarea ei urâtul ar fi adunat Ţi-ar fi plăcut şi ţie marea? mă întreb fără să ştiu dac-ai văzut-o oarecând… dar câte altele nu ştiu ştiu doar un cânt, încă-l mai ştiu ştiu doar că dorul s-a zdrobit sub greutatea anilor de după tine. Asta chiar ştiu. Septembrie, cu vântul lui! El a suflat şi nici cenuşă nu a mai rămas prin preajma celorlalte luni şi ele înjunghiate-n calendar. Un gol lângă alt gol. Poate c-aveai dreptate, există luni doar pentru moarte.