Când vremea-și pierde numele-n uitare , și clipele se-adună-ntr un suspin, un gând străvechi, născut din depărtare, coboară-n lut, visând să fie plin. în Marea nopții când stelele gândesc, iar cerul pare-un manuscris aprins , ochii tăi, Emine, parcă ne privesc în taină ,ca un dor fără cuprins. tu, ai rostit că omul e doar umbră, ce-și poartă veșnicia ca pe-un dor, că tot Ce arde-n suflet, nu-i cutumă - e vis ,e așteptare , Și e zbor . tu , ai știut că dorul nu se stinge, că-i foc de cer în lutul omenesc , și gândul , chiar murind se mai prelinge spre-un absolut, tăcut , dumnezeiesc . rămâi în noi , ca ax al depărtării, un timp ce nu se frânge, nu apune, și cât vom fi sub cerul întrebării , vei fi răspunsul scris în rugăciune.
0/500