Priveam de pe sub pleoape viaţa. Cerbii răsunau adânc pădurile bătrâne iar unicornii viselor ţipau prin coarnele lor su re. Berbecii toţi se amăgeau lovind în aer vântul ce frunzele schimonosea chemând în van Cuvântul. Secate, trupurile noastre se-ntindeau timid s-atingă infinitul. Din zarea mea, din zarea ta, ne căutam sfârşitul. Nu ne-auzeam, nu ne vedeam, ci orbi si surzi ne ocoleam printre copaci, ne rătăceam pe când pădurea-ntreagă şuşotea a moarte. 'Am obosit', mi-am spus simţind din nou cum iarba străpungea prin coaste. Atunci te-ai strălucit în ochii mei şi-a galaxiei salbă pe pieptul meu s-a aşezat. Vederea mi-am recăpătat, auzul plin a răsunat de el, Cuvântul tot chemat, ce iară mi s-a-nfăţişat în flăcările vieţii. 'De ce acum?' furioasă i-am urlat. 'Te-am tot chemat! E prea târziu. Acum m-am aşezat să mor!' Şi-ncet, încet, ameţitor, un iz suav de alb bu-jor am respirat când ochiul tău m-a tulburat cu inima lui de soldat, atât, atât de-nflăcărat. 'Ridică-te şi luptă!' mi-ai zis privindu-mă de sus din norul unde stai ascuns. 'Nu-i vremea de plecat. Ridică-te şi luptă!' Ochii-mi clipit-au în ritmuri de ciută. Şi inima mea pornit-a să fugă firul să nu se mai rupă ‘nainte de vremea iubirii, lăsând în urmă berbecii, şi cerbii, şi a-ce-le ierbii şi viaţa şi moartea şi zeii. Aşa ajuns-am în albul infinit al iernii. 'Nu-i iarna! E chiar moartea! Şi nu-i decât o amăgire! Ridică-te şi luptă! Ridică-te şi luptă! Ridică-te şi luptă!'
