eu tot mai râd ca nimeni alta, tu încă mă privești albastru, iubirea ne-a rămas "unealta" ce ne-ar salva de la dezastru dacă m-ai fi dorit măcar pe jumătate... deși n-a fost iubire ci cer nemărginit, din care infinitul, mustind singuratate, cu firimituri din tine hoțește m-a hrănit iubește-mă din nou, dar numai toamna, eu iarna mor cumva și uit să mai respir și nu mai știu sublimul ce înseamnă nici de a fost lumină ori flagrant delir...
